Dispariţia unui simbol
Marţi s-a stins din viaţă, la 96 de ani, după o lungă şi grea suferinţă, ultimul Rege al României, Mihai I
Bogdan Matei, 06.12.2017, 13:00
O ţară orfană – astfel e România după moartea ultimului său Rege, Mihai I. Într-o vreme în care media e plină de vedete efemere, Regele venea dintr-o altă epocă şi dintr-o altă lume.
Ultimul şef de stat rămas în viaţă din vremea celui de al doilea război mondial, Regele Mihai, remarcă biografii săi, a crezut neîncetat într-o Românie morală, unită şi prosperă şi a militat, neobosit şi modest, pentru admiterea ţării în NATO şi în Uniunea Europeană. Pe 25 octombrie 2011, la aniversarea a nouă decenii de viaţă, el îşi rostea, practic, testamentul politic şi moral în faţa Parlamentului de la Bucureşti.
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie
Regele Mihai: “Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi şi de etică. Sfântul simţ al datoriei, iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.”
Mihai I a urcat pe tron în septembrie 1940 şi a rămas mult timp în umbra omului forte al epocii, mareşalul pro-german Ion Antonescu. Dar, la 23 august 1944, când Armata Roşie pătrunsese deja în România şi ameninţa să radă Bucureştiul de pe hartă, cu un curaj incredibil, Regele a decis arestarea mareşalului, ieşirea ţării din Axă şi ralierea ei la coaliţia antinazistă. Istoricii sunt aproape unanimi: decizia sa a scurtat războiul din Europa cu o jumătate de an şi a salvat sute de mii de vieţi.
E copleşitoare moştenirea pe care Regele i-o transmite celei dintâi născute dintre cele cinci fiice ale sale, Principesa Margareta, învestită Custode al Coroanei. Principesa Margareta: “Bunătatea şi iertarea sa au învins toate relele secolului trecut. Înţelepciunea lui a asigurat continuitate identităţii noastre, în momente de gravă abatere de la mersul fiersc al ţării. Regele nostru a fost o parte din firbra statului român. Prin întreaga sa viaţă, tatăl meu a continuat legătura familiei regale cu naţiunea română. Pentru ziua noastră de mâine el ne-a dăruit ziua lui de astăzi. Începe un nou timp pentru Casa Regală a României. Cu aceleaşi principii şi sentimente ca ale tatălui meu, voi continua să servesc interesele fundamentale ale poporului român. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Regele a fost obligat să abdice şi să se exileze în 1947, când ţara era condusă de un guvern comunist marionetă şi se afla, practic, sub ocupaţie militară sovietică. Pentru a supravieţui, suveranul detronat n-a ezitat să repare maşini, să cultive pământul la o fermă, să crească găini. Până la Revoluţia anticomunistă din 1989, a fost, permanent, sub urmărirea informativă a Securităţii, poliţia politică a regimului de la Bucureşti. Alungat din Patrie la 26 de ani, Regele s-a putut întoarce abia la 75.
Într-un dureros exerciţiu de istorie contrafactuală, mulţi români se întreabă adesea cum ar fi arătat astăzi ţara fără abdicarea sa forţată, fără sângeroasa dictatură comunistă şi tranziţia incoerentă care i-au urmat.
